Timp și imagine în ”Memento Mori”

Abstract

N-am încercat să demonstrez că Mihai Eminescu este un poet mare. Ci doar că este unul major. Adică un poet care îşi propune mize majore. Nu doar lirice plângeri după iubita pierdută. Fi- vor şi acelea, desigur, în opera lui, dar, prinse în montura ansamblului, până şi acelea pot fi citite altfel. A durat destul de mult, de altfel, până când cititorii poetului s-au maturizat suficient, mediul cultural românesc în genere, pentru a depăşi nivelul biografico-anecdotic şi pe cel liric, sentimentaloid al romanţelor, pentru a înţelege că „Eminescu este în altă parte”. Este ceea ce demonstrau amplu monografia călinesciană, ediţia lui Perpessicius, teribilul eseu al lui Ion Negoiţescu, şi marile studii ale Rosei del Conte, Zoe Dumitrescu Buşulenga, George Munteanu şamd. Incidentul biografic al citirii Sărmanului Dionis la Junimea este edificator până azi. Neînţelegerea evidentă de care poetul s - a izbit este un semn paradigmatic, ea marchează până astăzi o anume defazare între imaginea comună, pre-abricată, tenace reminiscentă, despre poet şi cea pe care o construieşte o lectură în totalitate şi în profunzime a operei. Este un fel de neîncredere în capacitatea de a ivi din interiorul culturii noastre un autor de o asemenea anvergură şi profunzime. Exagerările, şi în plus şi în minus, nu au lipsit. Pe primele le ironiza deja Călinescu. Cele din a doua categorie s-au acumulat multe de atunci sub influenţa obligatoriei nivelări valorice postmoderne şi a modei demitizărilor.