Deconstrucția eului între realitate și irealitate în opera lui Max Blecher

Abstract

Pornind de la problematica identităţii, interesantă este cercetarea din punct de vedere psihanalitic a operei literare şi a personalităţii scriitorului în integritatea sa morală şi spirituală. Max Blecher este un autor a cărui proză, privită în dimensiunea sa estetică, îşi camuflează substanţa epică prin realizarea unei arhitecturi fragmentare a discursului romanesc şi face din experienţa scrisului o adevărată artă a codificării simbolurilor, ceea ce permite o interpretare a operei în cheie psihanalitică şi o investigare a inconştientului auctorial. Creator plurivalent, cu o tendinţă obsedantă de ipostaziere, trădând complexul personei ce se reinventează la nesfârşit, Blecher se zbate şi în viaţa reală între extremele identitare, român şi evreu, copil şi adult, normalitate şi maladie. Începând cu romanul familial care dezvăluie o manie bizară a măştilor, prin schimbarea frecventă a pseudonimelor, şi finalizând cu romanul propriu-zis al eliberării fantasmelor creatoare, unde este invocată sciziunea între personajul abstract şi persoana reală, identitatea se cere a fi receptată în registrul alterităţii, ipseităţii, ileităţii. Această transgresare a fiinţei între planuri existenţiale, alunecare sinuoasă între universurile posibile, refulare în supra/subdiviziunile cronotopice îl aduce pe Blecher în postura de înstrăinat, de outsider, de marginalizat al lumii exterioare şi al propriei vieţi. Elementul biografic este amalgamat cu ficţionalul într-atât de mult, încât nu se ştie niciodată dacă omul Max Blecher supravieţuieşte bolii tuberculoase ca fiinţă empirică sau ca fiinţă fantasmatică ce îşi construieşte o pseudobiografie. Doris Mironescu, un veritabil observator afectiv al lui Blecher, vorbeşte despre „Naraţiune biografică şi scriitor fără biografie”1, în contextul unei demistificări duale, om şi estet al cuvântului.