Rezistența prin cultură în spațiul concentraționar comunist

Abstract

Grație revoluției din decembrie 1989, societatea românească s-a angajat într-un lung și anevoios proces de reîntoarcere la viața democratică, situație care a produs numeroase convulsii sociale și deziluzii pe măsură. Totuși, libertatea de exprimare a rămas un bun câștigat, fără de care nu ar fi fost posibilă vindecarea de mentalitatea totalitară. Pentru igienizarea clasei politice, acaparată în continuare de slujitorii zeloși ai defunctului regim comunist, un rol fundamental l-au jucat foștii deținuți politic anticomuniști, care au insistat pentru o lege a lustrației, dar în același timp și-au împărtășit neobosit experiența recluziunii, ca avertisment politic și lecție de viață. În acel context de tranziție, televiziunile, radiourile și editurile au devenit din ce în ce receptive față de mărturiile lor, într-un efort care se dorea a fi reperul pentru un mult sperat „proces al comunismului”1 . Pe parcursul anilor 1990-2000, sute de mărturii au fost publicate în volume individuale sau colective, ziare și reviste literare. Deși cele mai multe au fost tipărite în tiraje extrem de reduse, câteva au intrat pe marile rafturi, producând un impact considerabil, și în acest sens amintesc doar de Jurnalul fericirii lui Nicolae Steinhardt și Închisoarea noastră cea de toate zilele, de Ion Ioanid. De asemenea, presa scrisă, emisiunile, interviurile televizate și documentarele despre anii comunismului românesc au contribuit în mod decisiv la îndepărtarea treptată a mistificărilor de tot felul, operate de vechii beneficiari ai regimului de teroare.